Multora dintre noi ne place să credem că „nu urmăm turma”, că nu suntem nişte oiţe conformiste, că nu ne lăsăm influenţaţi prea uşor de ceilalţi, că nu cedăm presiunii grupului: „fac ce vreau, nu ce spun ceilalţi că ar trebui să fac”; şi totuşi, majoritatea dorim să fim agreaţi şi să ne integrăm. Această nevoie este cu atât mai vizibilă în cazul copiilor şi adolescenţilor.
Dintotdeauna, omul a fost o fiinţă socială şi s-a integrat în diferite grupuri, atât din nevoia de a supravieţui şi de a avea un trai mai uşor, cât şi din nevoia de a comunica şi de a dezvolta relaţii de ataşament. Iar integrarea în orice grup implică respectarea anumitor reguli (scrise şi nescrise), adaptarea la cerinţele grupului, adoptarea unui cod nescris de comportament. Cine nu joacă conform regulilor generale, este exclus din grup şi chiar pedepsit.
Prin interacţiunea cu alţii, omul îşi dezvoltă propria personalitate; imaginea de sine depinde în mod clar de imaginea altora asupra noastră. Toţi suntem influenţaţi de cei din jur, fie că o ştim ori nu.
Cum funcţionează presiunea grupului asupra copilului:
De la vârste fragede, copiii simt nevoia de a interacţiona cu alţi copii şi de a se compara cu alţii. Influenţa grupului este cea mai evidentă la vârste mai mici în situaţii de tipul: „Gigi are maşinuţă, vreau şi eu maşinuţă ca a lui”, „Maria are rochiţe roz şi codiţe, vreau şi eu rochiţe roz şi codiţe” etc.. De la dorinţa de a avea aceleaşi lucruri, până la dorinţa de a semăna cu alţii, de a se îmbrăca la fel, de a se purta la fel, de a vorbi la fel, chiar de a avea aceleaşi idei şi păreri, presiunea grupului este evidentă.
Copiii şi mai ales adolescenţii doresc să-şi afirme personalitatea, originalitatea, unicitatea şi totuşi ajung să se imite unii pe alţii şi să împărtăşească aceleaşi preferinţe într-un grup. Ei doresc să fie diferiţi: dar e evident şi că doresc să se integreze, să fie acceptaţi într-un grup dezirabil şi să fie plăcuţi, „populari”. Cine iese prea mult în evidenţă, cine este diferit, nu e primit în grup.
Ni se pare, ca adulţi, poate absurd cum copilul şi adolescentul îşi declară originalitatea şi totuşi urmează turma: se îmbracă ca ceilalţi, ascultă aceeaşi muzică, face aceleaşi lucruri, vorbeşte la fel şi chiar are aceleaşi valori şi principii ca prietenii săi.
Odată cu dezvoltarea sa, un copil simte nevoia de a se separa de părinţii săi, de a fi diferit de ei şi de a-şi proclama individualitatea. Dar în acelaşi timp, simte nevoia să fie acceptat şi agreat de cei de aceeaşi vârstă, în special de cei pe care-i place şi admiră la rândul său.
Presiunea grupului este privită cu îngrijorare de către părinţi, care se gândesc doar la posibilele influenţe negative: prieteni care „presează” copilul lor să se apuce de fumat, să se îmbrace „nepotrivit”, să asculte muzică ciudată, să chiulească de la şcoală şi multe altele.
Dar această influenţă nu poate fi evitată complet şi adevărul este că are şi efecte pozitive. Prin interacţiunea cu ceilalţi şi prin formarea unor relaţii de prietenie, copilul îşi dezvoltă stima de sine şi abilităţile de socializare. În plus, există şi nenumărate influenţe pozitive: copiii şi adolescenţii împărtăşesc pasiuni, interese, valori şi principii de viaţă.
Poate că, în calitate de părinţi, ne-am dori ca influenţa noastră să fie cea mai importantă în formarea personalităţii copilului. Şi este, în primii ani ai copilăriei. Dar apoi, copilul are nevoie să se integreze în grupuri de covârstnici, moment în care va fi influenţat de alţii. Până la urmă, fiecare persoană se formează prin interacţiunile cu ceilalţi.
Ceea ce părinţii pot face bine este să îi transmită copilului lor ideea că important este să fii tu însuţi, nu să-i urmezi orbeşte pe alţii. Deşi vrei în mod natural să fii plăcut de ceilalţi, aceasta nu înseamnă că trebuie să faci tot ca ei şi să fii ca ei. A fi propria ta persoană, a lua propriile decizii, a gândi înainte de a te conforma, a nu face ceva doar pentru că „ceilalţi o fac” – iată idei valorose pe care părinţii le pot oferi copiilor.
O persoană puternică şi fericită este cea care se integrează în grup, dar învaţă să se separe de ceilalţi, să îşi afirme propriile idei, preferinţe, convingeri. Copiii, în special în perioada adolescenţei, trec printr-o fază de „urmare a turmei”, dar în final presiunea grupului de la aceste vârste nu este definitorie pentru omul care vor deveni.
