Se propune informatizarea sistemului de învăţământ, dotarea cu manuale digitale şi adoptarea unor metode interdisciplinare de predare (ceea ce necesită o pregătire specială a cadrelor didactice), în timp ce o mare parte dintre şcoli nu deţin autorizaţii de bază şi nu sunt dotate cu apă potabilă sau chiar cu toalete interioare!
Un copil dintr-un oraş primeşte un nou iPod, în timp ce altul, la doar câteva sute de metri distanţă, primeşte o singură masă pe zi, visând la ziua în care i se dă ceva dulce…
O familie îşi trimite copilul în străinătate la studii, în timp ce o alta îl trimite la muncă, pentru că educaţia nu le pune nimic pe masă.
Trăim într-o societate a contrastelor, a extremelor, iar partea rea este aceea că nu conştientizăm întotdeauna acest lucru. Închidem adesea ochii şi scăpăm de orice sentiment de responsabilitate socială. „Eu sunt de vină?”, ne gândim… Însă fiecare dintre noi suntem membri ai societăţii şi fiecare trebuie să avem o anumită responsabilitate. Ne dorim schimbarea, dar nu facem mai nimic pentru a o înfăptui.
Ne dorim să nu mai existe copii săraci, copii orfani care locuiesc în condiţii mizere, copii neglijaţi, copii abuzaţi, dar oftăm şi trecem mai departe, văzându-ne de vieţile noastre. Urmarea? Copiii noştri, dacă nu îi vom creşte în spiritul comunitar, al responsabilităţii sociale, vor face la fel ca noi. Noi suntem exemplul generaţiilor viitoare, modelul copiilor noştri. Îi criticăm pe părinţii ce ne-au crescut, dar noi facem ceva pentru a crea o societate mai bună pentru viitorii adulţi şi pentru a creşte copii ce vor fi mai implicaţi, mai empatici??
Trăim într-o comunitate? Nu – azi, în societatea noastră, suntem străini unul faţă de celălalt. Este nevoie să se întreprindă o campanie dramatică, lacrimogenă despre situaţia unor copii săraci sau neglijaţi pentru ca noi să ne implicăm într-un sfârşit, venind cu un sprijin. Îi vedem la ştiri şi ne aducem aminte de cei mai puţin norocoşi. Este nevoie ca nişte copii să ajungă să fie neglijaţi sau abuzaţi pentru a le întinde o mână de ajutor. Sau este nevoie să fie o zi specială (Ziua Copilului etc.) pentru ca noi să ne gândim să facem o bucurie copiilor defavorizaţi.
Vor exista întotdeauna bogaţi şi săraci, vor exista întotdeauna diferenţe la nivel individual şi social. Problema apare din indiferenţa unora faţă de alţii; există o distanţă socio-culturală care devine ca o prăpastie. Cei defavorizaţi ne sunt străini şi este greu să empatizăm cu adevărat, să ne punem în locul lor.
Nu suntem nepăsători, dar trăim într-o cultură a ignoranţei, a lipsei de responsabilitate pentru ceea ce nu ne priveşte direct. Aşa vrem să arate şi viitorul? „Sigur că nu, dar ce pot face eu?”, poate că întrebi. Poţi face multe, ca fiecare dintre noi. Te poţi implica în ajutorarea copiilor cu probleme, direct (prin voluntariat) sau indirect (prin donaţii). Există fundaţii comunitare care vor accepta bucuroase orice contribuţie şi există copii care vor fi fericiţi de orice vizită şi orice ajutor primit.
Însă poate că cel mai important este să ne creştem copiii în spiritul comunităţii, al empatiei, al solidarităţii şi responsabilităţii sociale (care presupune să îţi cunoşti comunitatea, să participi la dezvoltarea sa în diverse planuri şi să acţionezi responsabil, inclusiv din punct de vedere al alegerilor de consum). Să îi creştem mai puţin individualişti, mai puţin egocentrici şi mai puţin izolaţi de cei mai defavorizaţi. Să le arătăm bucuria de a face un bine – nu pentru vreo recompensă, ci pentru pura fericire de a ajuta pe altul.
Şi putem face aceasta, pas cu pas. Fiecare mic gest chiar contează şi le putem arăta copiilor cum să devină nişte oameni implicaţi, care nu doar se plâng de relele sociale, ci intervin. Lumea este rea doar pentru că oamenii o fac să arate astfel…
, în timp ce o mare parte dintre şcoli nu deţin autorizaţii de bază şi nu sunt dotate cu apă potabilă sau chiar cu toalete interioare!){kind=link}