De ce relaţia dintre noi şi părinţii noştri ajunge problematică atunci când devenim adulţi?

Nu există o relaţie perfectă, la fel cum nu poate exista o persoană perfectă; iar relaţia dintre părinţi şi copii este adesea una complicată, tensionată. Este una dintre cele mai apropiate, intime relaţii, ce durează cea mai mare parte a vieţii noastre, însă este şi una dintre cele mai complexe care, odată cu timpul, odată ce copilul se maturizează şi devine adult, poate deveni problematică.

Relaţia dintre părinţi şi copii este adesea caracterizată de ambivalenţă: aceasta presupune o contradicţie în trăirile, sentimentele şi atitudinea faţă de o persoană, pe care o iubeşti şi o judeci în acelaşi timp, pe care o cauţi şi o respingi în acelaşi timp.

De ce relaţia dintre noi şi părinţii noştri devine problematică când suntem adulţi?

Părinţii parcă nu acceptă câteodată că nu mai suntem copii neştiutori! Multor părinţi le este foarte dificil să-şi schimbe modul de a interacţiona, de a se purta faţă de copilul lor, indiferent de vârsta acestuia. Mulţi rămân protectivi, mulţi încă au instinctul de a îşi ocroti puiul. Din acest motiv, părinţii pot deveni iritanţi, dând impresia că vor să controleze viaţa adultului (iar unii chiar doresc să controleze). Ei au impresia că tot ei ştiu ceea ce e mai bine şi că este de datoria lor să îşi ghideze copilul, chiar dacă acesta nu mai are nevoie de aşa ceva. Să nu uităm: copilul rămâne copil mereu în ochii părintelui său!

Însă…uneori, şi adultul tinde să se comporte faţă de părinţii săi de parcă are încă 10 ani! Fie este un comportament automat, venit din obişnuinţă, fie că este un tip de imaturitate. Uneori, la vârste adulte, persoana are instinctul să caute mereu ajutor tot la părinţi, ceea ce nu face decât să întărească înclinaţia protectivă a acestora din urmă, tendinţa de a trata adultul ca şi cum încă este copil. Multe persoane le permit părinţilor să se comporte cu ele ca atunci când erau mici pentru că este foarte dificil să transformi această relaţie într-una egalitară şi de prietenie.

Relaţia poate deveni problematică şi din punctul de vedere al viselor părinţilor, al aşteptărilor pe care ei le aveau sau încă le au pentru copiii lor. Însă aceştia rareori îndeplinesc aşteptările înalte, idealiste, ale celor care le-au dat viaţă! De aceea, părinţii simt adesea un pic de dezamăgire, făcând greşeala să critice (mai blând sau mai aspru) alegerile copilului adult în ceea ce priveşte studiile, profesia, partenerii de viaţă (sau lipsa lor), stilul de viaţă, locuinţa. Critica aceasta îi îndepărtează pe copiii adulţi, care se simt trataţi cu aceeaşi veche superioritate.

Invers, orice persoană, pe măsură ce creşte şi se maturizează, îşi schimbă perspectiva asupra părinţilor săi. Uneori, aceasta aduce cu sine dezamăgire, atunci când realizezi că părinţii nu ştiu deloc totul, că au lipsuri, că au greşit mult, că au minţit etc.. Mai exact, când îi priveşti cu ochii unui adult ce judecă un alt adult şi nu cu ochii adoratori sau ascultători ai unui mic copil. Cum să nu se schimbe relaţia, când întreaga perspectivă asupra cuiva ţi se modifică?…

Adesea, această relaţie devine foarte tensionată când eşti adult deoarece nu poţi lăsa în trecut şi nu poţi ierta anumite greşeli pe care le-au făcut părinţii tăi. Mai mult, câteodată tinzi să dai vina pe ei, pe modul în care te-au crescut, pentru propriile tale eşecuri. Problemele vechi dintre tine şi părinţi sunt cu greu uitate şi rămân o piedică în calea unei relaţii armonioase.

Relaţia dintre adult şi părinţii săi se schimbă şi mai mult odată ce acesta are la rândul său copii. Adesea, părinţii tăi sunt un model negativ: mai exact, doreşti să fii complet opusul lor, să îţi creşti copiii aşa cum ei nu te-au crescut pe tine. De aceea, devine iritant atunci când ei, deveniţi bunici, dau sfaturi şi doresc să ajute; îţi dau impresia că îşi bagă nasul şi că doresc să te controleze şi pe tine şi pe copiii tăi!

În sfârşit, relaţia devine tensionată atunci când părinţii se simt daţi la o parte, iar copiii adulţi se simt presaţi, manipulaţi. Părinţii vor ca copiii lor să continue să îi viziteze des, să îi sune, să le ceară sfatul şi mai ales vor să vadă puţină apreciere, recunoştinţă din partea acestora. Însă uneori, se simt ignoraţi, îndepărtaţi, daţi la o parte. Normal, un adult îşi are propria sa viaţă, dar atunci când uită de părinţii săi, aceştia pot „ataca”, făcându-şi copilul matur să se simtă vinovat de nepăsarea sa (reală sau imaginară).

Într-un final, să acceptăm că părinţii noştri, cu toate greşelile lor, ne-au oferit cât au putut şi să nu lăsăm niciodată relaţia, chiar dacă este uneori tensionată, să se degradeze! Să ne gândim: cum dorim să se poarte cu noi copiii noştri, odată ajunşi adulţi?…