Dacă ai citit ultimul articol despre copii pe site, care vorbea despre situaţia în care cel mic se poartă bine în situaţii publice sau la şcoală, însă este obraznic acasă, cu părinţii, poate că te-ai întrebat: însă invers care e explicaţia?? De ce acasă este relativ cuminte şi bine-crescut, în timp ce în public devine un mic monstru imposibil de controlat?
A merge la supermarket cu cel mic este un coşmar? Când îl scoţi la joacă în parc, trebuie să îl ţii sub atentă supraveghere? Ai renunţat de mult să iei masa în oraş, temându-te de scenele pe care le-ar face copilul? Un drum cu autobuzul este insuportabil?
Pe scurt, copilul tău parcă o ia razna exact când nu trebuie, în situaţii publice? Nu ştii cum să îl controlezi? Nici măcar ameninţările nu funcţionează? Te pune în situaţii jenante, în care fie pari un părinte dur şi agresiv, fie pari un părinte care-şi lasă „plodul” să facă orice-i trece prin cap??
Mulţi părinţi trec prin această situaţie cât se poate de neplăcută. Oricât spun psihologii că este o etapă normală în dezvoltarea copilului, crizele sale te fac să-ţi pierzi minţile. Fie aplici metode de disciplină dure (care nici ele nu prea funcţionează), fie îţi pierzi speranţa, îl laşi să-şi consume criza, suportând priviri dezaprobatoare de la cei din jur…
De ce se poartă copilul îngrozitor în situaţii publice?
Copiii mici vor face o criză de nervi, ţipând, plângând, dându-se cu funduleţul de pământ atunci când sunt obosiţi sau când le este foame. De aceea, ai mare grijă la plănuirea ieşirii, într-un moment în care ştii că s-au odihnit şi au mâncat.
Un alt motiv pentru crizele sale de isterie îl reprezintă plictiseala: ştie că dacă se poartă urât, îţi atrage atenţia, chiar dacă nu este o atenţie pozitivă. Vrea să fie băgat în seamă, aici şi acum! Aţi văzut probabil părinţi care ies la masă cu copiii şi îi ignoră aproape complet, adulţii discutând între ei… Nu-i de mirare că cei mici încep să ţipe, aruncă cu tacâmuri sau fug de la masă şi aleargă prin restaurant! Ei ce să facă, să stea cuminţi de decor? De aceea, oriunde ai merge, este bine să: 1) ai la tine o jucărie, carte, tabletă care să-i menţină interesul; 2) să îl bagi în seamă, să te uiţi spre el, să-i zâmbeşti şi să-i vorbeşti, pentru a-i arăta că nu este ignorat.
În situaţii noi, nefamiliare şi faţă de persoane noi, copilul se poate purta urât deoarece nu ştie exact ce aşteptări există de la el. Nu trebuie să uităm că un copil mic va fi obişnuit cu metoda personală de disciplină a părinţilor, de aceea metoda altcuiva (un educator, spre exemplu) poate să nu funcţioneze. De asemenea, copilului nu-i plac deloc noile situaţii, în care nu se simte comod. Cel mai important este însă să i se explice cât mai limpede ce se aşteaptă de la el, ce trebuie şi ce nu trebuie să facă.
Nu există consecinţe pentru comportamentul său urât. Mulţi părinţi se folosesc de diverse ameninţări când copilul se poartă îngrozitor în public („te las aici”, „nu mai primeşti desert”, „îţi iau jucăriile”, „te pocnesc”, „te duc la casa de copii” etc.). De câte ori aceste ameninţări se transformă în urmări reale? (nu că am sugera să îl pocniţi sau să îl duceţi la casa de copii!!). Ideea este că trebuie să fiţi consistenţi: ce spuneţi, să faceţi. În caz contrar, copilul nu va asculta.
Copiii mici trebuie să ştie exact ce se aşteaptă de la ei. Ca părinte, ţi se pare de la sine-înţeles că cel mic nu trebuie să zbiere ca o alarmă de fum sau să arunce în jur cu chipsuri din punga luată de pe raft. Însă, oricât de ciudat, copilul poate că nu ştie că nu ar trebui să facă aceasta. De aceea, în fiecare situaţie publică, explicaţi-i ce aşteptări aveţi de la el. La fel de important, explicaţi-i şi ce se întâmplă dacă nu se poartă bine (cea mai bună soluţie, deşi inconvenientă pentru părinte, este să plecaţi imediat din locul în care vă aflaţi şi să îi interziceţi ceva: desert, jucării etc.). Consecinţele purtării rele trebuie să fie clare şi imediate: copiii testează mereu ce fac părinţii dacă ei fac x sau y…
Copiii copiază ce văd acasă. În situaţiile în care copilul se poartă urât cu alţi copii, ţipând sau lovind, întrebaţi-vă dacă nu cumva a văzut acest model de comportament acasă, la părinţi, fraţi etc.. Ca un exemplu: tatăl cu fiica sa de 3 ani în parc; fata merge spre un băiat de aceeaşi vârstă, ţipă că vrea jucăria lui, îi dă o palmă şi îi ia jucăria din mână; tatăl râde satisfăcut: „ ce fată puternică am”. Este evident că acest părinte a învăţat copilul să se comporte inacceptabil, probabil prin propriul model şi prin încurajarea acestui comportament.
În final, reacţia părintelui este cea care modelează purtarea copilului!! Recompensaţi purtarea urâtă acasă, dar o interziceţi în public? Va fi mai frecventă acasă. Invers, poate că recompensaţi purtarea urâtă mai des în public, din jenă, oferindu-i copilului ce vrea pentru a-l calma. Acasă, vă e mai uşor să îl ignoraţi sau să impuneţi consecinţe, dar în public vă este jenă să-l lăsaţi să zbiere sau să plângă şi vă este jenă să fiţi prea duri… Aşa, copilul învaţă că în public i se acceptă purtări care acasă nu-i sunt permise!