Dimineaţă de dimineaţă, te trezeşti în zori, prepari mic-dejunul, apoi mergi să îl trezeşti; dacă nu, nu se va mişca din pat singur. Îi spui să vină să mănânce, totul este gata pe masă. Îi arăţi cu ce să se îmbrace, asigurându-te că arată adecvat şi că şi-a legat bine şireturile. Îi faci pacheţelul şi îi verifici ghiozdanul.
Ai câteva ore libere, timp în care mai strângi prin camera sa şi-i faci patul, apoi după-amiază îl iei de la şcoală sau măcar îl suni să te asiguri că ştie ce are de făcut. Seară de seară, faci cina şi îl strigi la masă, după care rămâi tot tu să strângi. Verifici ce teme are şi unde nu s-a descurcat, îi spui cum să le facă (sau le scrii tu, e mai rapid aşa!). Măcar o dată pe săptămână, îi faci curat în cameră, îi aduni toate hainele murdare punându-le la spălat. Când te strigă din faţa TV-ului că vrea un suc sau un sandwich, i le aduci, că doar nu cere prea multe… În tot acest timp, ce face copilul tău?? Învaţă să fie neajutorat!
Nici un părinte nu-şi doreşte să continue să fie un fel de sclav al copilului, totuşi se întâmplă! Cât de ciudat este să continui să-i pui în faţă mâncarea, să-i feliezi pâinea şi să-i desfaci portocala unui adolescent?
Ce este neajutorarea învăţată?
Copilul trebuie educat aşa încât pas cu pas să vadă că este capabil să facă unele lucruri singur. Doar astfel va şti că este capabil şi doar astfel va învăţa să fie independent. Câteodată, dorind doar să îl ajute, încurajeze şi să facă totul mai uşor, părintele îl învaţă să fie neajutorat. Mai exact, îl învaţă că mereu va face în locul său lucruri.
Copilul neajutorat a învăţat că este mai simplu să se roage de părinte să rezolve ceva, decât să facă el însuşi acel ceva. Şi pentru că nu a fost împins să se descurce pe cont propriu, nici nu crede că ar putea.
Neajutorarea decurge dintr-o lipsă a motivaţiei: „de ce să mă chinui să fac eu, dacă îi pot cere mamei?”… Acest comportament se învaţă şi devine constant când copilul observă că primeşte recompensă (treaba este făcută) fără a fi depus efort.
Însă această neajutorare este şi un mod de manipulare: copilul învaţă că este de ajuns să se poarte ca şi cum e neştiutor, neajutorat pentru ca părintele să facă tot. Tot ce trebuie este să se roage frumos, să ofteze, chiar să plângă puţin sau să facă o mică criză de nervi şi gata! Mama sau tata este acolo, făcând ce i se cere!
Efectul acestei neajutorări învăţate? Lipsa de independenţă, lipsa de motivaţie, lipsa de abilităţi de a se descurca. Copilul devine un adolescent şi apoi un adult care de abia face faţă vieţii de zi cu zi şi aceasta tot cu ajutorul altora.
Ca părinte, întreabă-te: fac oare prea multe în locul lui? Oare ce fac eu nu poate face singur?
Îţi cere mereu ajutorul? Refuză să îşi îndeplinească sarcinile cu scuza „e prea greu”, sau le amână până ce le faci tu? Îţi cere să faci pentru el diferite lucruri, cu atitudinea că are dreptul de a cere? Devine supărat, nervos, face mici drame dacă nu îi faci pe plac? Dacă refuzi să-i dai ajutor, lasă treaba neterminată? I se pare normal ca el să nu contribuie şi să nu facă mai nimic pe cont propriu?
Copilul a învăţat să fie neajutorat. Şi de ce nu, dacă prin această atitudine obţine ce vrea fără a depune efort? Însă acest copil nu va fi independent până ce nu îţi schimbi tu, ca părinte, atitudinea, refuzând să cedezi şi cerându-i să facă ce poate de unul singur.
Neajutorare sau lene?
Atenţie: există unii copii care chiar nu se cred capabili să îndeplinească sarcinile ce li se cer. Li se par dificile şi pentru că au fost mereu ajutaţi, nu cred că se vor descurca singuri. Aceştia sunt cu adevărat neajutoraţi şi au nevoie de sprijin – nu faci nimic în locul lor, însă le arăţi cum să facă ei.
Există şi copii care sunt mai degrabă leneşi. Problema nu este cea că se cred incapabili, ci că preferă să nu depună efort şi să lase treburile pe seama altora. Aceştia ştiu să manipuleze cu drăgălăşenii sau crize de nervi şi scapă de fiecare dată de muncile ce li se par grele sau plictisitoare.
Ca părinte, reţine două lucruri: această neajutorare este învăţată în cadrul interacţiunii tale cu copilul; aşadar, e vorba şi de atitudinea ta, de modul în care îi răspunzi. Continui să faci tot pentru el, el va continua să ceară şi să se aştepte la aceasta. Nu mai puţin important, chiar dacă deseori ţi se pare mai simplu să faci tu ceva în locul său, aminteşte-ţi că sarcina ta cea mai importantă este să înveţi copilul să fie independent şi descurcăreţ.
