Relația dintre părinţi şi copii este una naturală, firească, instinctivă. Pentru că dragostea pe care un părinte o simte pentru copilul său devine una cu fiinţa lui şi va fi un sentiment care va dura tot restul vieţii amândorura.
În ceea ce îl priveşte pe copil, el dezvoltă mai întâi un fel de dependenţă de părinte, la vârstele mai mici, pentru ca mai apoi, când copilul creşte, să intervină o dragoste şi o recunoştinţă faţă de părinte. Fiecare copil realizează cât de multe datorează părintelui său, conştientizează că a crescut, s-a format şi a devenit ceea ce este în mare măsură datorită lucrurilor pe care le-a primit de la părinţii săi: condiţii materiale, afecţiune, protecţie, încredere şi încurajare, siguranţă, ocrotire; toate acestea oferite necondiţionat.
Atunci când un fiu sau o fiică realizează aceste adevăruri, iubirea pentru părintele său va deveni un sentiment mai solid, mai bine ancorat în sufletul său. De aici şi recunoştinţa pe care toţi copiii simt nevoia să şi-o manifeste pentru mamele şi taţii lor; de aici necesitatea de a le întoarce, peste timp, toată grija, protecţia şi afecţiunea care le-a fost dăruită.
Dacă relaţia dintre părinţi şi copii se deteriorează, vina este desigur a unora dintre ei. Pot greşi şi părinţii, pot greşi şi copiii; important este ca ruptura să fie sesizată şi relaţia să fie salvată. Pentru că se poate!
În momentul în care un părinte realizează că a făcut o eroare, iar copilul său s-a îndepărtat de el, el poate să intervină şi să repare totul; pentru că el a fost cel care a greşit. Dar şi în cazul în care copilul este cel care a comis greşeala, este tot datoria părintelui să ia măsuri să corecteze situaţia.
Adultul are toate atu-urile pentru a interveni şi corecta relaţia; un copil nu ştie şi nici nu are la îndemână metodele şi posibilităţile de a o face. Responsabilităţile părinţilor în această privinţă şi în toate celelalte, sunt uriaşe şi permanente. De aceea este atât de greu să fii părinte!
Şi totuşi, există cazuri în care părintele pierde definitiv afecţiunea copilului său. Care ar putea fi cauzele?
Una din cauzele care îi pot înstrăina pe copii de părinţi este o relaţie „de la distanţă”. Sunt copii care sunt lăsaţi la vârstă mică în grija bunicilor; este normal ca aceşti copii să se ataşeze de bunici şi să le acorde lor toată afecţiunea şi să-i considere pe părinţi ca pe nişte intruşi. Unii copii sunt chiar abandonaţi de părinţii lor şi lăsaţi în grija rudelor sau a instituţiilor statului.
Alţi copii se îndepărtează sufleteşte de părinţi din cauza unei atmosfere rigide, excesiv disciplinate şi severe, din cauza exercitării unui control absolut din partea adulţilor, din cauza unei cicăleli continue sau a unei lipse de încredere şi apreciere din partea părinţilor.
Există, de asemenea, copii care se simt nedreptăţiţi de către părinţi, care observă că celorlalţi fraţi li se acordă mai multă atenţie, afecţiune sau sprijin financiar; sunt copii care nu simt aproape deloc dragostea părintească şi atunci e firesc ca nici ei să nu arate vreun sentiment faţă de părinţi.
Există, în sfârşit, copii care au suferit traume, violenţe sau abuzuri în cadrul familiei; părinţii acestor copii au pierdut pentru totdeauna afecţiunea copiilor lor şi au decăzut din poziţia de ocrotitori legali ai lor. Aceşti copii vor învăţa să crească şi să găsească grijă, protecţie şi afecţiune oriunde în altă parte, dar în nici un caz la părinţii care i-au abuzat. Dacă vreun părinte care a fost în această situaţie ar dori la un moment dat să recucerească dragostea copilului său, este un lucru imposibil.
Nu este, însă, imposibil pentru ceilalţi părinţi. Să recunoaştem că se petrece, desigur, o dramă în sufletul unui părinte care realizează, mai devreme sau mai târziu, că a făcut o greşeală sau mai multe şi că plăteşte acest lucru pierzând sentimentele filiale ale copilului său. Este greu de închipuit ce suferinţă simte acest părinte, ce regrete imense îl copleşesc şi ce acuze îşi aduce. Timpul nu poate fi dat înapoi, dar dacă a venit vremea când părintele se simte singur, când părerile de rău şi remuşcările nu-l lasă să doarmă, când şi-ar dori să-şi aibă copilul aproape, atunci poate încerca să repare puţin câte puţin relaţia distrusă cu fiul sau fiica sa; şi mai poate spera să-i recâştige afecţiunea.
E dificil de indicat ce se poate spune, ce se poate face în astfel de situaţii. Ceea ce e sigur e faptul că trebuie multă răbdare şi voinţă; că trebuie multă sinceritate şi onestitate. Pentru că un asemenea fapt de viaţă se petrece de obicei când copilul de altădată este deja adolescent, dacă nu chiar adult, se poate deci purta un dialog deschis, raţional şi sincer între ei. Părintele nu trebuie să-şi ascundă vina, s-o scuze în vreun fel; este mai eficient dacă este asumată, dacă el însuşi se judecă şi se condamnă.
Relaţia dintre părinte şi copilul său poate căpăta valenţe afective, după perioada de răceală instalată, determinată de greşelile comise de părinţi. Da, se poate repara ceva din această relaţie; dar părintele trebuie să-şi ceară iertare, trebuie să recunoască că a greşit. Şi mai trebuie ca măcar atunci să cedeze el primul şi să arate copilului său afecţiunea pe care i-a răpit-o demult; să exprime această afecţiune cu orice risc, chiar dacă se va lovi încă o dată de refuzul acestuia. Nu e uşor, dar părintele are această datorie sfântă: să-şi iubească copilul necondiţionat, aşa cum acesta la rândul îşi va iubi copiii. Datoriile se plătesc generaţiilor ce vin, iar dragostea se oferă celor care o merită.
