Familia ar trebui sa fie cea care ii ofera individului afectiune, stabilitate, protectie, incurajare – cateodata insa, nu este deloc asa si o persoana este nevoita sa se ascunda tocmai de cei dragi, pentru a nu fi condamnata de acestia. Va prezentam povestea unui tanar care stie ca familia sa nu va putea niciodata sa accepte faptul ca este gay (va multumim pentru mailurile trimise; pentru a impartasi cu noi mai multe povesti din viata voastra, asteptam mail pe contact@familist.ro).
Familia mea m-ar condamna pentru ca sunt gay!
Sunt gay – stiu asta de multa vreme, desi pana si eu am incercat sa nu recunosc. Insa de cand stiu, a trebuit sa ma ascund de toti, mai ales de familia mea, care m-ar goni, m-ar trata ca pe un criminal sau, in cel mai bun caz, ca pe un nebun sau bolnav.
Va scriu deoarece am citit un articol pe site cu sfaturi pentru parintii ai caror copii sunt gay – fara suparare, cred ca sunt in mare parte imposibile! In sensul ca sfatuiti parintii sa incerce sa accepte orientarea sexuala a copilului si sa il incurajeze, sa il reasigure ca il iubesc oricum. Insa majoritatea parintilor nu vor putea face acest lucru, nu vor putea sa accepte ca propriul lor copil este gay – mai ales in tara noastra!
De fapt, familia mea ma accepta cu greu chiar si fara sa stie ca sunt gay. Si de ce? Pentru ca nu sunt fiul pe care ei l-ar fi vrut. Parintii mei sunt ingineri si aveau pentru mine si sora mea planuri marete. Sora mea s-a ridicat la nivelul asteptarilor – este acum la facultatea de medicina; eu am esuat pe fiecare plan posibil. Ca studii, am ales filosofie in loc de medicina sau de inginerie, ceea ce practic l-a innebunit pe tatal meu. “Nu faci nimic cu studiile astea, filosofii de fapt cauta scuze sa nu munceasca, sa isi piarda viata cu non-sensuri” – iata cam cum gandesc parintii despre optiunea mea.
Insa cred ca familia mea nu ma accepta – si nu cred ca ma iubeste – mai degraba pentru ca si ei vad ca sunt altfel. Nu sunt un “mascul feroce”, am gusturi estetice, de imbracaminte, care lor li se par cel putin ciudate. Nu am fost vreodata bun la vreun sport – inca o dezamagire pentru tatal meu, fost campion de handbal.
Si cel mai important, am deja 31 de ani si nu am o sotie, nu planuiesc sa am copii – nu am nici macar o iubita serioasa. Va inchipuiti de ce – insa parintii mei nu cred ca se gandesc ca as fi gay, ci doar ca sunt “neserios” sau “ciudat” sau “boem” sau cine stie ce mai gandesc despre mine. Dar nu rateaza nici o sansa de a imi arata cat de mult ii dezamagesc si cat de mult gresesc.
Tatal meu nu ma scoate din critici practic niciodata – imi spune cat se poate de direct ca sunt un ratat care mai are insa sanse sa “se indrepte” daca isi revine! De cand eram mic, nu a ezitat sa ma critice, sa ma acuze ca nu sunt bun la nimic (talentele mele in domeniul umanistic nu au relevanta). Mama mea, desi nu critica la fel de direct, nu ezita sa se lamenteze ca imi pierd viata nefacand nimic si sa insire mereu povestea cu “cand erai mic, eram sigura ca vei deveni un barbat cu care ma voi mandri – iar tu, desi ti-am oferit totul, ma intristezi”. Mai exact, incearca sa ma faca mereu sa ma simt vinovat: ei mi-au oferit atatea, iar eu nu le aduc nici o bucurie.
Inchipuiti-va acum cum ar fi sa le spun parintilor mei, familiei mele, ca sunt gay! Cum as putea sa fac asa ceva? Nu ar mai dori niciodata sa ma vada, ar plange, ar face crize si ar declara pompos ca nu sunt fiul lor. Si nu exagerez deloc, ci chiar cred ca nici eu nu stiu cat de agresiv ar reactiona. Pentru ca atunci cand i-am anuntat ca sunt sigur ca voi studia filosofia, de exemplu, tatal meu nu mi-a vorbit cateva luni, iar mama a tot plans. Doar din atata lucru – ca eu nu vreau sa fac ceea ce ei voiau sa fac.
Sora mea stie – iar atitudinea ei scarbita fata de mine mi-a confirmat ca parintii mei ar reactiona in cel mai rau mod cu putinta. Nu sunt extrem de legat de parintii mei din cauza atitudinii lor generale fata de mine, insa nici nu vreau sa imi vad proprii parinti socati, scarbiti, furiosi, nu vreau sa aud ceea ce mi-ar spune. Mi-a zis sora mea destule, de la etichete gen “alienat”, “pervers”, “confuz”, “deviant”, “p….r”, “egoist” (sunt egoist, zice ea, ca ma gandesc la mine si nu la felul in care ii fac pe parintii nostri sa sufere) la sfaturi cum sa incerc sa imi controlez si resping dorintele (iar ea studiaza medicina si tot nu accepta ca homosexualitatea nu este o boala ce trebuie tratata!).
Familia mea a fost mereu stricta: reguli stricte, iar copiii trebuie sa faca ceea ce parintii hotarasc. Nici vorba de democratie. Si ironia e ca tocmai o astfel de familie a trebuit sa am eu, ceea ce mi-a facut ani in sir viata oribila.
Nu cer simpatie si stiu ca multi oricum m-ar respinge pentru ca sunt gay (de aceea nici nu stie aproape nimeni), insa incercati sa va ganditi cum este sa te intrebi daca esti homosexual si sa doresti cu ardoare sa nu fi; sa negi ca ar putea fi adevarat, pentru ca stii ca daca este, toti cei dragi vor fi scarbiti de tine. Sa nu vrei sa te mai gandesti la asta si sa nu faci niciodata ceea ce ti-ai dori, pentru ca o parte din tine, cea care respecta regulile si principiile parintilor, o parte din tine este ea insasi speriata si scarbita de tine!
Pentru ca felul in care am fost educat in familia mea se bate cap in cap cu orientarea mea sexuala. Parintii mei ar spune, in cel mai bun caz, ca sunt bolnav. Si chiar eu am citit, gandindu-ma ca pot controla si ca as putea sa imi ignor cu succes orientarea, as putea avea o relatie cu o femeie. Mare esec.
Nu am nimic cu femeile, insa nici nu pot avea o relatie cu una. As trai in cea mai urata minciuna. Sunt gay si nici nu pot avea o relatie cu un barbat – mi-e frica ca s-ar afla si mi-e frica de cum va fi cand voi accepta chiar eu deschis aceasta; inca ma ascund in parte si fata de mine; m-am culcat cu un singur barbat. Inca nu vad cum as putea avea o viata fericita, deschisa, fara sa ma ascund mereu de mine si de altii.
Si aceasta este realitatea – sunt gay, nimeni nu stie, in afara de o prietena (care ma ajuta intr-un fel, caci lumea ma vede cu ea si-si inchipuie ca e mai mult intre noi). Familia nu ar putea accepta si nici amicii sau colegii nu ar accepta. Stiu asta – si mai stiu ca probabil si cei care citesc acum nu ma prea simpatizeaza; pentru ca sunt gay, doar pentru asta.
Ceea ce voiam sa spun este ca un gay nu va fi acceptat de catre familia sa – cel putin, nu de obicei; toate articolele – in teorie, perfecte – nu vor schimba acest fapt. Se pare ca mult timp de acum incolo, homosexualii vor fi nevoiti sa se ascunda, sa minta pentru a nu fi condamnati si judecati, indepartati – si din nefericire, ei se trebuie sa se ascunda in primul rand tocmai de familie.
