Orice parinte se foloseste din cand in cand de amenintari mai mult sau mai putin directe pentru a face copilul sa asculte; vezi 4 simple motive pentru care amenintarile nu sunt cea mai adecvata forma de disciplina a copilului, pentru care, ca parinti, este bine sa incercam alte cai de a comunica cu un copil si de a ne impune autoritatea.
Uneori, copilul pare ca se incapataneaza sa nu asculte, chiar sfidandu-si parintii, refuzand sa faca ceea ce i se cere si tinand-o pe-a sa. Este extrem de dificil – orice parinte o stie – sa ramai calm si sa incerci sa abordezi situatia eficient, cautand cai de a comunica pozitiv si de a rezolva dilema. Cateodata nici cererile, nici explicatiile, nici chiar „mita” (promisiunile) nu functioneaza si copilul nu asculta. Apelam atunci la amenintari ca forma de a-i arata ca avem puterea si ca trebuie sa respecte autoritatea de parinte.
Folosirea amenintarilor ca forma de disciplina a copilului nu este insa calea cea mai adecvata. Sigur, deseori pur si simplu nu gasim o alta cale de a-l face ascultator – insa cu cat ne folosim mai rar de aceste amenintari, cu atat mai bine. De ce?
Discutam atat despre cele mai banale amenintari folosite deseori cu copilul mic precum:
„Daca nu esti cuminte si nu incetezi acum, nu mai pupi televizor o luna.”
„Daca nu te opresti din tipat, te duc la orfelinat.”
„Daca nu faci ordine in camera imediat, iti iau jucariile si nu ai voie desert.”
„Daca nu mergi la culcare devreme, un monstru o sa te manance.”
„Daca nu-ti mananci legumele verzi, nu mai cresti deloc si nu o mai poti sa te misti.”
„Daca minti, ajungi in iad.”
Cat si despre amenintari (exagerari) folosite chiar cu copii mari, ca o cale de a ii feri si de a ii mentine pe „calea buna” precum:
„Daca nu inveti bine la toate materiile, nu vei termina scoala si ajungi vagabond.”
„Daca te atingi de tigari, faci cancer si iti cad toti dintii.”
„Daca te pupi cu un baiat, ramai insarcinata/ iei boli.”
„Daca asculti muzica tare, surzesti de tot.(sau daca stai la calculator mai mult de o ora, orbesti).”
4 simple motive pentru care amenintarile nu sunt cea mai adecvata forma de disciplina a copilului
Amenintarile sunt o forma de disciplina prin frica – practic, parintii incearca sa il faca pe copil sa asculte de ei speriindu-l de consecintele neascultarii. Dupa cum se spunea, orice parinte, in pana de alte idei de a aborda situatiile dificile, se foloseste si de unele amenintari. Insa nu acestea trebuie sa constituie partea centrala in disciplina copilului. Nu trebuie ca un copil sa asculte de parintii sai pentru ca ii este frica de ei si de ceea ce pot face!
Trebuie sa asculte deoarece stie ca ceea ce ii cer parintiI e spre binele sau si pentru ca a fost invatat sa respecte autoritatea. Sigur, un parinte va folosi si amenintari si pedepse, insa nu acestea ar trebui sa fie caile principale de disciplina. Disciplina bazata pe respect reciproc si comunicare pozitiva si empatica (in doua sensuri) trebuie sa ocupe primul loc (iar doar cand toate optiunile de disciplina pozitiva expira, iar copilul tot nu asculta, doar atunci ne folosim de disciplina prin frica).
Amenintarile sunt o forma de comunicare negativa. Critica, cearta, amenintarea, pedepsirea, chiar ignorarea – toate sunt forme de a comunica negativ cu copilul. Un copil simte nevoia de a comunica cu parintii sai, de a primi atentie, chiar daca este vorba despre atentie negativa. Uneori, parintii comunica preponderent negativ cu copilul, vorbindu-i si ascultandu-l cel mai adesea atunci cand il atentioneaza, il critica, il cearta sau ameninta; ei uita uneori ca un copil este ca orice alta persoana, avand nevoie de comunicare pozitiva, avand nevoie sa fie ascultat si sa i se vorbeasca si atunci cand totul este bine.
Cand comunicarea negativa este cea mai frecventa, cand parintii acorda cel mai des atentie copilului atunci cand trebuie sa il atentioneze, certe, etc., atunci copilul va incerca sa obtina macar aceasta forma de comunicare din partea parintilor, cautand intentionat atentia lor (chiar daca este negativa).
Amenintarile nu ofera informatii. Sunt un mesaj verbal gol – care ii arata copilului doar ceea ce s-ar putea intampla in urma unei actiuni de-ale sale. Orice parinte stie ca un copil simte nevoia sa stie „de ce”! O amenintare nu ii ofera aceasta explicatie – dar de ce sa…. O amenintare doar il convinge sa asculte – sau il provoaca sa sfideze.
Si cu cat mai abstracta amenintarea (amenintare care nu arata consecinte clare si precise), cu atat este mai putin adecvata. Sigur, nu intotdeauna i se pot oferi explicatii copilului de ce trebuie sa faca sau sa nu faca ceva anume – si totusi, in multe situatii exista posibilitatea de a ii raspunde clar la acest de ce, iar comunicarea devine una pozitiva, empatica si nu negativa (atat timp cat raspunsul la „de ce?” nu este „pentru ca asa ti-am zis”).
Amenintarile nu raman eficiente! La un copil mic, poate ca vor functiona timp de o perioada; insa orice copil, in special copilul marisor, de peste 6 ani, va afla ca aceste amenintari sunt cel mai adesea fum fara foc – mai exact, ca de obicei acele urmari dezastruoase nu exista, nu vin in urma actiunii sale. Cand copilul aude de cateva ori ca daca face x, se intampla y, insa nu vede in realitate aceasta urmare, va invata ca amenintarile parintilor nu sunt reale.
De aceea, daca este nevoie sa folosim amenintarile din cand in cand ca forma de disciplina a copilului, macar sa folosim amenintari precise, sa ii spunem urmari concrete ale actiunilor sale, urmari pe care chiar le putem implementa in urma neascultarii (si sa nu mai folosim amenintari impresionante, insa ireale, precum monstri, boli terminale, pedepse oribile care ar urma…). Inca un aspect important: copilul poate avea o reactie opusa celei dorite odata amenintat: el poate sfida si mai mult parintii, aratand ca nu cedeaza si astfel provocand o „lupta pentru putere”.
