Copilul adult ce locuieste cu parintii: o situatie atat de intalnita astazi, incat o percepem ca fiind normala; are doar 20 de ani si studiaza; are doar 25 de ani si de abia a absolvit; are doar 30 de ani si cauta un serviciu mai bun… Cat de normal este insa ca un tanar adult sa ramana in casa parintilor, incapabil de a trai independent?
Sigur, in ziua de astazi un tanar este uneori nevoit sa locuiasca cu parintii sai din cauza dificultatilor financiare: la fel cum in societatile traditionale copilul ramanea in casa parinteasca si contribuia la functionarea familiei extinse, astazi familiile sunt fortate sa ramana impreuna in aceeasi locuinta, contribuind cu totii la mentinerea traiului. Insa realitatea cea mai frecventa nu este aceasta: copilul adult ce locuieste cu parintii sai nu o face pentru a isi ajuta parintii; si nu o face nici strict din necesitate – ci din imaturitate si iresponsabilitate. Da, este extrem de dificila gasirea unui loc de munca – insa in nici un caz nu este imposibila.
Copilul adult ce locuieste cu parintii la 25, la 30 de ani, la 35 de ani alege de fapt viata simpla: are libertate deoarece are o anumita varsta; are acoperis, mancare si o persoana ce are grija de sarcinile casnice; nu are responsabilitati majore; si are intotdeauna un motiv pentru a se justifica, pentru a continua aceasta viata buna.
Cat despre parintii acestui copil adult: ei ii gasesc la randul lor justificari si cred ca il ajuta facand inca aproape totul pentru el. Criza economica, locurile de munca prost platite sau cele de jos, faptul ca are „de abia x ani”, faptul ca multi tineri fac la fel… Parintii pot ajunge ingrijorati si stresati de faptul ca un tanar nu pare deloc doritor sa traiasca pe cont propriu – insa ii gasesc constant scuze si spera ca totul se va rezolva de la sine…
Copilul adult ce locuieste cu parintii si care duce o viata comoda nu are insa cu adevarat motive sa faca o schimbare: el se poate plange de situatie, poate spune ca de abia asteapta o schimbare – insa foarte des, traieste zi de zi comod in casa parintilor, lasandu-i pe acestia sa aiba grija de el. Doar sunt parintii lui, nu-i asa? Asa se ajunge la tineri adulti fara planuri realiste, care nu se straduiesc sa schimbe nimic, cazuti parca intr-o generalizata apatie; pierzand nopti, dormind ziua intreaga, ocupandu-si vremea cu jocuri pe PC si din cand in cand trimitand cate un CV…
De ce exista azi atat de multi copii adulti ce inca stau cu parintii? Este criza financiara a locurilor de munca singurul motiv? Nu – este vorba de cateva generatii de adulti imaturi, incapabili de o viata independenta si incarcata de responsabilitati. Generatii comode, pentru care orice provocare este prea grea. Este rezultatul unei mentalitati sociale de intrajutorare: de la a invata omul sa se ajute singur s-a ajuns la a il ajuta constant – iar prin aceasta, a il face incapabil si dependent. Mentalitatea de asistenta si ajutorare, vizibila atat in politici publice, cat si in sanul familiilor.
Copilul adult ce locuieste inca cu parintii si depinde de ei este rezultatul acestei mentalitati – este rezultatul cresterii copilului facand tot pentru el, in loc de a-l invata sa faca singur. Copiii invata sa ceara de la parinti – acestia doresc din tot sufletul sa-i protejeze de tot, sa-i ajute mereu, sa-i fereasca de lume. Parintii cred ca este mereu de datoria lor sa ajute, sa intervina, sa ii asigure o viata usoara copilului, sa il fereasca de orice. Atunci, este oare de mirare ca tanarul nu va fi pregatit sa iasa singur in acea lume?
Noua societate, noua era a tehnologiei a jucat si ea un rol in formarea acestor generatii de copii adulti: totul este mult mai simplu, totul este mult mai comod, totul este rapid, totul este de-a gata. Iar in loc ca un copil sa-si formeze aptitudini sociale, de comunicare, de adaptare, de rezolvare a unor probleme, el devine un mic „autist” care butoneaza la PC ziua intreaga, creand relatii superficiale si traind intr-o lume virtuala in care totul este simplu.
De asemenea, societatea moderna a pus accent pe studiile universitare, postuniversitare: studii, insa nu si munca. Foarte putini tineri invata ce este munca – prea putini muncesc, fie si part-time, atat timp cat pot spune ca studiaza. Tanarul se asteapta ca o diploma sa-i fie cheia de acces in lume; insa acea diploma este frecvent inutila, caci tanarul poseda cateva cunostinte, insa nu si aptitudini reale si nu si vointa de a munci.
S-a pierdut de mult valoarea muncii: astazi, este mai degraba rusinos sa ai un serviciu „de jos” si prost platit – tinerii se cred prea buni pentru multe locuri de munca si asteapta pasivi locul perfect. De atatea ori, pretextul este „nu gasesc nimic” – da, este dificila gasirea unui loc de munca; insa chiar si astazi, pentru un tanar, nu este in nici un caz imposibila. Insa tinerii imaturi de azi doresc totul de-a gata, doresc sa li se ofere din prima ce este mai bun. Nu mai exista ideea ca trebuie sa pornesti de jos si sa te straduiesti sa ajungi sus – toti doresc sa inceapa de sus. Si astfel ajung sa ramana pe loc: in casa parintilor, fara perspective, fara vointa.
Cine este seful? Cand copilul adult locuieste inca cu parintii sai, el este tratat chiar ca un copil. Nu se asteapta de la el sa contribuie; el nu isi pune aceasta problema. Parintii au grija de el, insa nu ii cer mai nimic. Se insista de ceva timp pe valoarea egalitatii si cooperarii, insa s-a ajuns pana la rasturnarea structurii de autoritate in astfel de familii: copilul devine seful. El se simte indreptatit sa ceara, insa parintii se tem sa ii ceara la randul lor.
Multi parintii raman astfel blocati, temandu-se sa fie stricti, temandu-se sa impinga tanarul, simtindu-se inca responsabili pentru viata acestuia. Tanarul ii manipuleaza des, facandu-i sa se simta vinovati ca il doresc afara din casa: nu rar, tanarul apeleaza la vinovatie: „sunteti parintii mei, cum sa imi cereti bani?; din cauza voastra se intampla aceasta; voi nu ma ajutati”…
Copii adulti locuind cu parintii – generatii care nu au crescut cu adevarat, generatii imature si nepregatite pentru o viata independenta, nepregatite pentru viata, pentru provocari. Generatii care aleg calea simpla de a trai, caci motive sunt intotdeauna prezente.
Ce pot face parintii? Sa scape de teama; sa scape de vina; si sa arate clar copilului adult ca a trai in casa parinteasca nu este egal cu a ramane copil. Trebuie impuse asteptari: contributii financiare in casa; indeplinirea propriilor sarcini in casa; si mai ales cautarea realista a unui loc de munca – nu conteaza de unde se incepe, ci conteaza sa se inceapa! A ramane in casa parintilor ca adult poate fi o varianta necesara azi: insa aceasta nu-i permite tanarului sa ramana copil si sa fie tratat ca un copil. Pas cu pas, el trebuie impins spre independenta, oricat de mult rezista. Datoria cea mai importanta a unui parinte este sa invete copilul sa fie independent – si desi este greu, uneori el trebuie impins de la spate…
Mda si eu am 28 de ani. Am facut facultate dar vazand ca nu fac nimic cu diploma m-am angajat ca electrician. Am fost in delegatii luni de zile, nu aveam nici un stress, acum avem de munca in apropiere si stau cu parinti. Contribui cu bani cand au nevoie, serviciile de tv, tel si net le platesc eu de mult, au mai renovat si am dat 3000 ron, schimbat usa inca 700, mai mergem la cumparaturi si dau si eu jumate la casa. Si ma simt prost ca inca stau cu ei dar nici nu am cum sa dau 200 euro pe luna pe chirie, nu raman cu mare lucru. Am tot aplicat la o firma de recrutari sa plec afara, alta solutie nu vad.