Tu, cea sau cel ce te îndrăgosteşti nebuneşte într-o clipită şi simţi că ai întâlnit alesul/aleasa, crezând şi sperând că „de data aceasta va merge”, află un secret: nu aceasta e dragostea reală. Ceea ce simţi când te îndrăgosteşti e orice, dar nu dragoste: atracţie, hormoni, pasiune şi captivare, entuziasm pentru ceva nou… Însă aceste emoţii ard intens, ca o flacără, nelăsând de obicei nimic în urmă. O clipă te simţi sus, următoarea cazi în prăpăstii…
Eu nu m-am îndrăgostit ca un copil idealist. Am cunoscut o persoană minunată, care m-ar fi putut uşor face să-mi pierd capul, dar totuşi mi-am zis: dacă sunt şanse să avem ceva real şi de durată împreună, nu să-mi pierd capul e bine, ci să ne cunoaştem încet, în mod firesc. Am clădit relaţia fără grabă şi fără drame ca-n filme, iar ceea ce avem este dragostea adevărată.
Ştiu că mulţi mi-ar spune că dragostea apare subit, te ia pe nepregătite şi te năuceşte…
Să ne gândim totuşi ce înseamnă dragoste reală:
Dragostea adevărată te face împăcat, calm, echilibrat. Fără drame emoţionale constante! Fără scene, crize, îndoieli, suspiciuni încă de la început. Dramele sunt pentru iubirile copiilor. Când ai întâlnit o persoană potrivită şi clădeşti cu aceasta o relaţie, te simţi calm, în siguranţă, simţi că contezi şi că eşti preţuit. Mai există îndoieli şi temeri, dar persoana potrivită le poate alunga uşor. Dragostea nu e obsesivă, posesivă, aceea e pasiune.
Dragostea adevărată te face să vrei să te dezvolţi, să fii mai bun, nu să cazi. Când te îndrăgosteşti pasional, uiţi de tine şi ajungi uneori să devii scalvul acelor emoţii. Tot ce vrei este să ai persoana (dar, cum am spus, iubirea reală nu e posesivă, partenerul nu e văzut ca o proprietate), vrei să devii un tot cu celălalt. Romantic, dar idealist şi ireal. Iubirea reală e matură, te face să vrei să rămâi tu însuţi şi să creşti ca persoană, ajutat de celălalt.
Dragostea adevărată nu este un pansament pentru rănile tale. Deseori, oamenii caută un partener din dorinţa şi speranţa că relaţia îi va vindeca, îi va completa. Dintr-un gol interior. Însă tu eşti singurul responsabil de fericirea ta şi de a îţi face viaţa mai bună. Nu un partener…
Dragostea adevărată creşte în timp ce clădeşti relaţia. În timp ce atunci când te îndrăgosteşti simţi emoţii cu vârf şi îndesat la început, apoi totul se domoleşte, când iubeşti sentimentele tale se consolidează în timp. Şi este normal: te îndrăgosteşti de o persoană pe care nu o cunoşti, pe care o idealizezi, o vezi cum speri tu ca ea să fie; cu timpul, afli că ea nu e aşa cum sperai.
În schimb, când iubeşti, iubirea ta creşte câte puţin în timp ce cunoşti persoana din ce în ce mai bine. Nu porneşti cu o imagine a sa, ci vrei să afli pe parcurs cine este. Fără cunoaştere nu se poate discuta despre iubire! Sigur, poți ajunge la cunoaștere după ce te îndrăgostești, atât timp cât nu rămâi prins în capcana idealizării persoanei de lângă tine…
Dragostea adevărată creşte natural, odată cu partenerii, nu este reglată de reguli forţate. Interacţiunea, deciziile, toate acestea se petrec în mod natural, în timp, atunci când cei doi simt că e bine şi normal.
În relaţii fabricate, cei doi se ghidează după reguli inutile. De exemplu, doi parteneri ies la o cină romantică deoarece asta simt că doresc, nu pentru că aşa se face de Sfântul Valentin! Doi iubiţi se mută împreună deoarece şi-o doresc şi simt că e un moment bun, nu pentru că „regulile” spun că după trei ani trebuie să te muţi cu celălalt. Şi lista poate continua…
Când spun că nu m-am îndrăgostit, vreau să spun că n-am căzut în capcana idealizării şi a pierderii raţiunii. Puteam să o fac, dar de obicei în aceste cazuri sfârşitul nu este unul fericit. Am vrut să cunosc persoana cu care voiam să fiu, să clădim împreună, matur şi fără grabă ceva rezistent şi real. Şi am reuşit!
