A iubi inseamna a invata sa ierti – insa infidelitatea este o greseala foarte greu de iertat, mult prea greu de iertat pentru multi. Va prezentam povestea unei femei care a ales sa il ierte pe sotul ce a inselat-o, iubirea ei fiind mai presus decat greseala lui.
De ce am ales sa iert un sot care m-a inselat!
O poveste despre iubire, inselat, gelozie, iertare… Cate putin din toate contine povestea mea. Suna poetic, dar este oribil… Nu este o poveste noua, dar este traita de mine si as dori ca voi sa invatati ceva din ea.
Eram casatorita de 3 ani. Eu si sotul meu ne iubeam nespus de mult. Nu aveam timp decat unul pentru altul, nu existam decat unul pentru altul. Programasem sa avem copii mai tarziu, cand vom simti ca a venit timpul. Deocamdata, ne aveam unul pe celalalt si ne era suficient.
Sotul meu, Alin, lucra la o companie mare. Ii placea ceea ce facea si era platit bine. De aceea, atunci cand i s-a propus sa plece doua luni la cursuri in strainatate, a acceptat, iar eu am fost de acord cu el. Ne durea despartirea, dar ne incurajam ca or sa treaca repede zilele si va reveni acasa fericit ca este sigur pe cariera lui.
Intr-adevar, perioada de timp cat a stat departe de mine a trecut, mai repede pentru el, pentru ca avea cu ce sa-si ocupe timpul si mai greu pentru mine, care-l asteptam acasa. Plecasera intr-un grup mai mare, colegi buni, care doreau sa performeze in profesia lor. Tineam legatura si ii cunosteam pe toti.
Asadar, perioada cea grea a trecut si Alin a revenit acasa. Nu l-am asteptat la aeroport. Stabilisem ca eu sa stau si sa-l astept in apartamentul nostru, cu mancarea lui preferata pe masa si cu o sticla de sampanie. Numaram secundele, cu ochii lipiti de usa. Abia asteptam ca ea sa se deschida si Alin sa intre in casa si sa ma ia in brate. Si … credeti-ma, atunci cand a intrat, in loc sa ma bucur, eu am inghetat! Nu stiu, nu stiu nici acum cu ce s-a tradat, ce am simtit… Dar am fost sigura ca m-a inselat.
Parca ii era scris pe fata, in ochi, nu stiu… Nu m-am putut apropia de el si el, la randul lui, a incremenit. Multa vreme n-am putut vorbi. Apoi, incet, cu lacrimi in ochi, a marturisit ce s-a intamplat… O singura data, zicea. Era o colega, le era atat de dor de cei dragi, incat intr-o seara… L-am oprit. Nu doream sa aflu amanunte. L-am rugat numai sa plece. In pieptul meu palpita o durere atat de mare…
A plecat. Ma suna si-mi cerea iertare. Imi spunea ca numai pe mine ma iubeste, ca vrea sa avem copii impreuna, ca langa mine vrea sa-si petreaca tot restul vietii. Ma astepta cand ieseam de la serviciu, incercand sa imi vorbeasca. Dar nu-l puteam ierta. Aveam mereu in fata ochilor imaginea lui cu cealalta. Ma cutremuram gandindu-ma ca a atins-o, ca a tinut-o in brate… Si nu mai voiam sa ma atinga pe mine, m-ar fi murdarit.
Toti prietenii insistau sa-l iert. Era atat de trist, de deprimat! Parintii mei ma certau si-mi reprosau zicandu-mi ca iubirea adevarata inseamna si iertare, socrii mei ma cautau, implorandu-ma sa-l iert. Dar nu puteam. Tradarea lui ma durea inca prea mult, nu o puteam intelege, nici accepta. Nu l-am primit inapoi.
Timpul trecea, aveam vesti despre el de la prieteni. Slabise, era tot timpul trist si fara chef. Si eu slabisem. Incercasem sa ies in oras cat mai des, dar n-am putut; nici macar cu un grup de prieteni vechi nu m-am simtit bine. Si atunci, m-am inchis in casa, m-am izolat de toata lumea ca sa-mi rumeg durerea. Nu-l uitasem pe Alin. Imi aduceam aminte cum ne cunoscuseram, cum am descoperit ca-l iubesc, cum ne-am casatorit, cat de fericiti eram… Si dupa aceea, cand ajungeam la momentul in care m-a inselat, durerea pe care o simteam era la fel de acuta ca si la inceput. Nu, nu puteam sa-l iert, dar nici nu puteam sa-l uit…
Trecuse aproape un an de la tradarea lui Alin. Ma obisnuisem sa traiesc singura. El ma cauta din ce in ce mai rar. Inca imi cerea iertare, inca imi mai spunea ca ma iubeste. Intr-o dupa-amiaza, imi cumparasem iesind de la slujba flori si bomboane. Am ajuns acasa, am pus florile in apa, am deschis cutia cu bomboane.
Florile miroseau frumos, in casa era ordine, bomboanele erau perfecte. Si, dintr-odata, am inceput sa plang. Mai plansesem, desigur, pana atunci. Plansesem de cate ori imi aduceam aminte ce a facut Alin, plansesem de mila noastra, plansesem ca se distrusese o iubire ca a noastra… Dar acum, hohotele mele de plans aveau alta cauza. Mi-era dor, un dor cumplit. Imi aduceam aminte de chipul sau, de mainile lui care ma mangaiau, de ochii lui care imi spuneau cat ma iubeste…
Si m-am gandit: asa se simt cei carora le-a murit cineva drag! Si m-am cutremurat: Doamne, Dumnezeule, ce faceam? Alin nu murise, Alin era la cativa kilometri departare, Alin ma iubea… Nu stiu cat timp mi-a luat sa ajung la el. N-a mai fost nevoie de cuvinte….
Alin s-a intors acasa. Da, l-am iertat. Daca il iubeam atat de mult incat lipsa lui ma durea mai mult decat ce facuse, trebuia sa-l iert. Am inteles si ceea ce ma invatasera ai mei: ca iubirea adevarata insemna sa stii sa si ierti!
De atunci, suntem la fel de fericiti ca inainte; avem un copilas minunat, viata e frumoasa. Ma gandesc, insa, din cand in cand: ce ar fi fost daca nu il iertam pe Alin? In ce fel ar fi aratat viata mea? Si ma bucur ca am avut puterea sa-l iert, ca dragostea mea pentru el a fost mai puternica decat orice altceva ce ne-ar fi putut desparti.
Asta am vrut sa va povestesc. Sa invatati sa iertati, pentru ca numai asa iubirea se dovedeste a fi mai puternica decat timpul, spatiul… Numai asa se dovedeste a fi adevarata… Cel putin, asa s-a intamplat in cazul meu.
