Toti traim si invatam diverse lucruri in cadrul relatiilor de cuplu si experienta fiecaruia dintre noi este una valoroasa si utila pentru altii. Am ales sa va prezentam povestea unei cititoare care a reusit sa invete un fapt cu adevarat valoros: cel ca o relatie de cuplu inseamna o echipa si ca nu poate rezista fara incredere si apropiere intre iubiti.
Va voi povesti prin ce probleme am trecut (din fericire, cu bine) in relatia mea de cuplu – care in ziua de azi a ajuns deja la o „varsta onorabila”. Vreau sa va povestesc deoarece chiar cred ca multi au ce sa retina din ceea ce urmeaza. Sunt prea multe suspiciuni, prea multe indoieli, prea multe temeri si presupuneri in relatii si mai ales exista o departare ce nu ar trebui sa existe intre doi oameni care se iubesc. Asta o stiu astazi.
Nu voi povesti nimic dramatic, nimic tragic, nimic iesit din comun. Povestea mea, cred eu, este povestea multora, relatia mea a trecut prin hopuri la fel ca multe altele. Dar eu am avut norocul sa imi dau seama de ceva: trebuie sa fii alaturi de omul iubit, sa ii fii cu adevarat alaturi, sa formezi o echipa, sa nu permiti niciodata vietii sa te indeparteze de ceea ce conteaza. Sa nu fii egoist si sa nu uiti nici macar un moment de persoana iubita. Si mai ales, sa ai incredere – este greu, insa fara aceasta, relatia nu va reusi…
Inceputul: am intalnit un tanar care m-a cucerit fara probleme; se pare ca si eu l-am sedus cu – vorba lui – „originalitatea mea”. Un an si ceva am avut o relatie cum nu se poate mai frumoasa – trecuseram de primii fiori si deja eram relaxati unul cu altul, fericiti si multumiti. Cel putin, asa eram eu si credeam ca el simte la fel… Inca nu locuiam impreuna – el impartea un apartament cu mama lui, o femeie de treaba care, de altfel, petrecea putin timp acasa; asa ca era un aranjament practic si nu ma deranja ca inca nu facuseram marele pas de a ne muta impreuna. Oricum, stateam mare parte din timp la el si imparteam camera sa fara nici o neintelegere. Eram parca facuti sa fim impreuna, ne potriveam si ne completam.
Pana ce el, mare surpriza, a devenit diferit. S-a schimbat – cati nu au trecut prin momentul in care isi vad iubitul sau iubita schimbandu-se deodata? Din iubitul relaxat, amuzant, sincer – chiar din topor – si atent cu mine a devenit un taciturn, care nu mai scotea mai mult de trei cuvinte. Pur si simplu, parca era altul; fizic, observam ca prefera sa stea cat mai departe, de parca daca ma atingea il ustura. Emotional, nici nu ma mai privea in ochi, evita orice discutie despre „ce s-a intamplat” si petrecea timpul cu mine jucandu-se pe calculator sau punand un film. Nu mai zic ca i-a disparut cheful de orice faceam noi: de iesiri in oras, de gatit, de puzzle, chiar de…facut dragoste.
Si am stat asa cam doua luni, eu gandindu-ma ca probabil trece printr-o „faza”, ca i s-a intamplat ceva, insa ca nu e pregatit sa imi spuna. Am incercat sa nu-l stresez, sa nu aduc vorba despre ce are el prea des, pentru ca stiam ca nu ajung nicaieri. El fie nu vorbea, fie devia discutia cu subiecte diverse, fie se suprara ca il „sacai” (imi zicea de fapt in engleza „you’re nagging”).
Chiar am avut rabdare – poate ca alta femeie s-ar fi saturat de situatie. Stateam langa el, in aceeasi camera, dar el era parca altundeva. Nu zicea ca nu vrea sa stea cu mine, ne vedeam la fel de mult si imi petreceam la fel de multa vreme in apartamentul lui. Dar nu puteam sa nu vad ca, in zilele in care eu plecam la ai mei, parca era cumva usurat – parca ar fi gandit „scap de ea, sunt liber”. Si din nefericire, chiar si eu am inceput sa rasuflu usurata in momentul in care plecam o zi, doua la ai mei; sa stau la el devenise ciudat.
Ma simteam in plus, cumva nedorita. Dar, dupa o zi, doua, maxim trei, voiam sa ma intorc la el; voiam sa il vad, sa stau cu el, chiar daca era atat de ciudat si atat de taciturn. Si el ma chema – asadar, inca voia sa ma vada.
De ce? De ce ma chema, daca imediat ce ajungeam, el se retragea inca o data in sine si nu imi acorda mai multa atentie decat unei pisici? Buna, pup, acum ma joc sau ne uitam la film – stai cuminte si nu ma deranja. Cam asa ma simteam… Sa fi fost obisnuinta lui cu mine? Era obisnuit sa ma aiba pe acolo? Sa fi fost frica lui de a ramane prea mult singur? Chestia este ca inca ma voia langa el – iar eu in mod sigur il voiam si il iubeam, chiar si asa…
Insa trebuia sa aflu, sa stiu. Undeva, in sinea mea, imi era frica si ma gandeam ca daca aflu ce se petrece cu el, mai rau fac. Ca daca aflu ce s-a intamplat cu relatia noastra de cuplu, cu el, s-a sfarsit. Nu voiam sa se sfarseasca, nici nu puteam sa ma gandesc ca as fi fara el. Dar trebuia sa stiu. Si ce am ajuns sa cred cu tarie: exista o alta. Poate ca inca nu ma insela, dar sigur avea sentimente pentru o alta. Eram sigura. Care sa fie explicatia, daca nu asta? Am inceput sa analizez fiecare gest, privire, fiecare reactie a lui in cautare de dovezi. Am inceput sa imi inchipui cine era ea, unde o intalnise, de ce se indragostise de ea… Si din pacate, am inceput si eu sa fiu din ce in ce mai distanta.
Prima si singura mea explicatie in legatura ca schimbarea iubitului meu a fost aceasta: exista o alta femeie. Oare nu toti au aceasta tendinta urata de a suspecta si de a acuza persoana iubita de inselat? Poate pentru ca se intampla atat de des si poate pentru ca suntem in natura noastra oameni rai si slabi, care nu pot avea incredere.
In orice caz, am hotarat intr-o zi ca asta este, trebuie sa il intreb si sa nu ma opresc pana ce nu imi spune. Cu orice pret. Asa ca, hotarata sa fiu calma, lucida si cat puteam de rece, m-am dus la el. Voiam sa il intreb direct: „ma inseli, nu?”. Dar, odata in fata lui, nu asta am spus. Ci m-am uitat la el si fara sa vreau, am spus „nu ma mai iubesti, asa-i?”; si am facut ceea ce nu am facut niciodata in fata lui: am izbucnit in plans, un plans sincer, prin care m-am eliberat de atata tristete.
Sinceritatea mea a fost cea mai buna pentru relatia noastra de cuplu; daca mi-as fi respectat planul meu si as fi abordat rece si calma discutia, nu cred ca s-ar fi rezolvat ceva. Insa vazandu-ma atat de distrusa, atat de slaba si sincera, el mi-a spus; in sfarsit. Se inchisese in sine, se indepartase de mine nu din cauza unei alte femei! Ci…din cel mai pueril motiv posibil! Fusese concediat in mod urat si nu gasea nimic altceva; nu-mi spusese, sigur ca va fi angajat altundeva; si a trecut timpul si i s-a parut imposibil sa imi zica „stii, am fost dat afara acum trei luni si nu mai am nici un ban”.
Ultimele cinci luni, traia din bani trimisi de bunica sa, ceea ce il facea rusinat peste masura. Ajunsese la concluzia ca nu este bun de nimic, in stare de nimic. Si asta deoarece a ales sa treaca singur prin totul, fara sa imi ceara sprijinul. Nu mi-a spus si nu mi-a cerut sprijinul deoarece credea ca eu (eu!) mi-as fi schimbat parerea despre el. Ca l-as fi lasat. Ma vedea exact cum il vedeam si eu pe el: distanta. Cum poti iubi un om, insa sa il cunosti atat de putin? Cum te poti indoi de faptul ca te va sustine orice ar fi?
M-a durut ca el chiar credea ca faptul ca nu mai are loc de munca si bani ar fi schimbat ceva. M-a durut ca el chiar credea ca nu este bun de nimic. M-a durut sa stiu ca a trecut prin atatea de unul singur, desi eu eram acolo, langa el. Si m-a durut, dar si incantat, cand el mi-a zis ca era asa distant deoarece era sigur ca oricum il voi parasi si voi gasi unul mai bun decat el!
Aceasta este povestea: am invatat amandoi ca trebuie sa fim o echipa pentru a ne salva relatia de cuplu. Ca niciodata nu mai trebuie ca unul din noi sa treaca singur printr-o situatie urata. Si ca niciodata nu trebuie sa suspectezi persoana iubita si sa o acuzi de lucruri urate (ca inselatul!) doar pentru ca nu stii ce se petrece… Fara incredere si fara apropiere, nimic nu rezista.
Ramona R.
