Cât de bine putem, ca părinţi, să recunoaştem o minciună spusă de copil? Probabil că există clipe în viaţa fiecărui părinte când acesta şi-ar dori un detector de minciuni pentru a-şi testa progenitura! Sau când şi-ar dori ca cel mic să aibă nasul lui Pinocchio…
În viaţa de zi cu zi, se pare că urmărirea modificărilor fiziologice, a comportamentului nonverbal, este calea cea mai bună de a depista o minciună, deoarece aceasta cauzează emoţii care duc la unele indicii.
Când minte, persoana simte un anumit grad de anxietate, care se va manifesta prin schimbări de tipul mişcărilor frecvente, tremurăturilor, transpiraţiei, uscăciunii în gură (lipsa salivei), palpitaţiilor. De fapt, poligraful sau detectorul de minciuni măsoară aceste modificări, urmărind respiraţia, reflexul galvanic al pielii şi presiunea. Schimbările în intensitatea vocii sunt un alt indiciu al minciunii; a fost chiar inventat un mecanism (Psychological Stress Evaluator) ce urmăreşte vibraţiile vocii identificând, se consideră, o minciună.
Cum rămâne cu viaţa de zi cu zi? Cât de pricepuţi suntem în a depista o minciună?
Studiile arată că nu prea ne pricepem: în mare, o persoană obişnuită poate detecta o minciună cu 49% rată de succes, deci se înşală în 51% dintre cazuri (spre deosebire, arată un studiu, de agenţi secreţi FBI sau CIA care ajung la un 64%).
Pentru a ne da seama dacă cineva ne minte sau nu, ne bazăm în primul rând pe opinia noastră asupra persoanei (câtă încredere avem în general în aceasta, iar dacă nu ne este cunoscută, o judecăm superficial observând ţinuta vestimentară şi expresia facială). Apoi, urmărim câteva indicii precum mişcările bruşte şi frecvente, privirile care evită contactul, ticurile nervoase, tremurul vocii sau bâlbâiala etc..
Este, oare, mai simplu de depistat minciuna unui copil?
Adulţii, mai ales părinţii, se cred capabili să îşi dea seama când cei mici îi mint (aici este utilă o diferenţiere între minciună şi fabulaţie). O veste nu prea îmbucurătoare: se pare că rata de succes este de aproximativ 59%, puţin mai ridicată decât în cazul minciunilor spuse de adulţi, adevărat. Totuşi, în 41% dintre cazuri ne înşelăm!
Un experiment psihologic realizat încă din anul 1994 a dorit să testeze abilitatea adulţilor în depistarea minciunilor copiilor. Astfel, nişte studenţi au vizionat filme video cu copii de 5-6 ani şi cu copii de 8-9 ani. Unii copiii minţeau (ei alegeau ce să zică), alţii nu. Studenţii, deşi erau la final extrem de încrezători că şi-au dat seama care micuţi erau mincinoşi, au avut o surpriză: au ghicit corect doar în 57% cazuri din grupul de copii de 8-9 ani şi 58% din grupul de 5-6 ani. În rest, s-au înşelat. O diferenţă mică dintre cele două grupuri, dar interesantă: minciunile se depistează oarecum mai uşor la copiii mai mici, odată cu vârsta, ei învaţă să scape.
O veste bună? Studenţii care au participat la acest experiment ce erau şi părinţi au avut o rată de succes mai mare decât cei care nu aveau copii şi nici legături apropiate cu copii. Aşadar, experienţa de părinte este valoroasă şi ne ajută în detectarea gogoşilor spuse de către cei mici.
O ultimă idee interesantă: cercetătorii sfătuiesc să nu ne bazăm doar pe observarea comportamentului şi a semnelor de anxietate când dorim să prindem copiii cu o minciună. Aceasta deoarece aceste semne de anxietate pot să apară nu din cauză că cel mic minte, ci din cauză că e anxios cu privire la suspiciunea părintelui şi e supărat că nu e crezut!
Până la urmă, toţi vom fi mai mult sau mai puţin minţiţi de către copiii noştri. Este bine să încercăm să-i prindem cu minciunile şi să îi învăţăm că adevărul, deşi mai greu, este de preferat. Pe de altă parte, câteodată, rar, parcă sunem puţin recunoscători că am fost minţiţi şi nu am aflat anumite lucruri la vremea lor…
