Un copil ajunge un adult inadaptat, dezechilibrat; un alt copil ajunge nefericit și depresiv; un altul dependent de alcool, altul abuziv și violent, altul infractor… Ce auzim de la diverși comentatori, fie că e vorba de apropiați, de presă, de psihologi sau chiar de persoanele în cauză? „Este vina părinților! Părinții nu au știut să crească acel copil așa încât să devină un adult normal!”
Cât de incorectă este oare această judecată? Chiar și specialiștii (psihologi, psihiatri etc.) aruncă, mai subtil sau nu, vina asupra părinților pentru problemele întâmpinate de o persoană. Să fie cel care îți dă viață și te crește cu totul responsabil pentru cine ești și ce devii? Dar propria ta responsabilitate unde este?
Sigur este mai ușor să explicăm ceva prin acest răspuns clișeu: e vina părinților. E vina lor pentru că atâți copii abandonează școala, a lor pentru că devin delincvenți, tot a lor pentru că sunt depresivi etc. etc…. Și sigur că familia joacă un rol major în dezvoltarea unui individ, emoțional, intelectual, fizic. Dar poate că situația este mult mai complexă și poate că societatea, lumea însăși poartă o parte din vină.
Când judecăm niște părinți că nu și-au făcut cum trebuia treaba, că nu și-au crescut copiii cum trebuia, haideți să ne gândim la o realitate mai importantă: acei oameni „nu și-au făcut treaba” mai bine deoarece nu au știut cum! Lăsând la o parte reaua-voință (în cazurile părinților ce-și abuzează sau neglijează copiii voit), există oare un părinte care NU VREA să-și crească și educe copilul bine??
Să ne gândim că atunci când devin părinți, oamenii au o responsabilitate copleșitoare: de a îngriji o ființă total dependentă de ei și de a o ajuta, pas cu pas, să se transforme într-o ființă autonomă și integrată. O ființă echilibrată și care să-și poată construi propria viață. Ce treabă este oare mai dificilă decât aceasta? Și, spre deosebire de alte domenii ale vieții, aici o greșeală te poate costa scump; și mai important, nu există „școala părinților buni”, care să te învețe cum să procedezi.
A fi părinte este ca și cum ai naviga într-o bărcuță pe ape tulburi. Îți urmezi intuiția, urmezi ceea ce ai văzut în propria familie, urmezi sfaturi auzite sau citite. Dar nu ai un manual, nu ai instrucțiuni, nu ai de multe ori nici o idee despre cum ar trebui să procedezi!
„Dar există cărți și cursuri care te învață să fii un părinte bun” – puteți spune. Da, există chiar la noi cursuri utile ce pot învăța multe despre comunicarea cu un copil și despre metode eficiente de parenting. Câți părinți au însă timp și bani să urmeze un curs? (în plus, nu sunt atât de multe). Cât despre cărți și articole, multe oferă idei utile și sfaturi bune, dar este dificil să îți formezi un stil de parenting doar citind cărți. Înveți multe, dar unele se pierd pe parcurs, altele pur și simplu nu funcționează în practică, în relaționarea cu copilul…
Ce rost au cele de mai sus? Acela de a ne face să realizăm un adevăr important. Părinții sunt doar oameni ca toți ceilalți! Și vor fi mai fericiți odată ce acceptă acest adevăr. Nu pot fi perfecți oricât și-ar dori, nu pot fi părinții care ar dori să fie. A fi părinte nu trebuie să te facă să uiți de cine ești, dimpotrivă.
Greșeala: odată deveniți părinți, mulți încearcă să fie modele ideale, să fie mereu corecți, drepți, să sacrifice tot pentru copii, să știe tot și să nu greșească niciodată – dar asta nu se poate! În loc să joci rolul părintelui ideal, este mai bine să fii tu însuți, să fii omul care ești. Sigur, poți să devii mai bun, dar nu încerca să-ți pui masca de atotștiutor și de autoritate infailibilă. Ai defecte, ai lipsuri, greșești – ești om. Și copilul tău e om, va avea și el minusuri. Ambii veți greși, dar nu este cazul să-ți arunci cenușă în cap pentru orice pas greșit al progeniturii tale. Nu este cazul să crezi că totul ține de tine și că trebuie să fii perfect.
Odată ce admiți că ești doar un om care a devenit părinte, vei fi mai relaxat; vei putea accepta mai ușor atât greșelile tale, cât și pe cele ale copilului tău. Și știi ce? Copilul te va respecta și aprecia mai mult odată ce te vede ca om, ca o femeie sau un bărbat, și nu ca pe Părintele.
E vina părinților? Poate, ei pot greși adesea și după cum s-a spus, uneori o greșeală costă scump. Dar nu trebuie și nu putem să le cerem celor care sunt părinți să fie standarde de comportament, să fie deodată modele ideale, să fie deodată perfecți, mai buni decât ceilalți. Ei rămân ceea ce erau înainte: simpli oameni.
