Desi poate multi parinti si-ar dori, nu exista copii perfecti. Asa cum nu exista nici adulti perfecti. Toti gresim macar o data, mai mult sau mai putin, mai devreme sau mai tarziu. Iar copiii, personalitati in formare, care abia acum invata regulile si celelalte rigori impuse de familie, de cadrul educational si de alte entitati, au cu atat mai mult scuza ca gresesc. Cum ar putea fi un copil perfect, cand el de-abia in aceasta etapa se acomodeaza cu cei din jur, cu ceea ce i se cere, cu responsabilitatile si drepturile sale si ia cunostinta de ceea ce este el si de ceea ce doresc ceilalti de la el?
Asadar, copiii gresesc; din nestiinta sau neatentie, din neglijenta sau reavointa, incalca regulile sau nu-si indeplinesc responsabilitatile; si mai adesea, fac mici “prostioare“, acele nazbatii copilaresti de care isi vor aduce aminte cu placere mai tarziu si parintii si copiii insisi. Exista adult care sa nu-si aduca aminte asa ceva? Care sa nu rememoreze cu nostalgie sotiile copilului de altadata?
Ce facem, atunci, cand copiii nostri gresesc?
In primul rand, de orice fel ar fi greseala lor, nu trebuie s-o lasam sa treaca cu totul neobservata. De la o dojana spusa pe un ton mai mult sau mai putin sever, la unele restrictii de program (televizor, calculator, iesiri in oras etc.) sau unele responsabilitati date in plus pe langa cele obisnuite (dus gunoiul, spalat vase, dat cu aspiratorul etc.).
Oricare ar fi pedeapsa aleasa, ea trebuie sa fie proportionala cu greseala copilului. Nu rezolvam nimic daca dam pedepse minore pentru o greseala importanta si nici invers. Daca copilul a spart din greseala un pahar, nu-l consemnam in casa o luna, iar daca a chiulit deseori de la ore nu ii spunem doar “sa nu se mai intample“.
Severitatea pedepsei, ca si comportamentul parintelui, trebuie ajustate in functie de ce anume a “comis“ copilul. Intai trebuie sa i se explice de ce anume a gresit, in ce anume consta greseala lui, sa i se arate cum era corect sa procedeze, iar apoi sa i se indice pedeapsa necesara. Tonul cu care se poarta aceasta discutie este important; nu in gluma, nu in graba, dar nici cu un aer de judecator atotcunoscator, mult prea aspru si rece. In nici un caz nu este recomandata aceasta atitudine inchizitoriala si nici pedepsele corporale.
Ce se intampla daca iti pedepsesti copilul in mod excesiv?
Sunt insa multi parinti care cred insa ca exact asa trebuie procedat, care privesc pedeapsa severa ca fiind unicul mod de a educa. Si cu cat mai severa pedeapsa, cu atat mai bine, ar spune acestia. Ei, parintii, se constituie intr-un fel de instanta suprema care judeca si pedepseste non-stop comportamentul copiilor. De la “inaltimea“ misiunii pe care cred ca o au se distanteaza de bietul copil care se simte observat si analizat ca sub lupa. Este, daca vreti, un fel de hartuire la care sunt supusi acesti copii; in nici un caz nu putem vorbi aici de o metoda de educatie.
Copiii astfel tratati vor riposta, unii cu o revolta continua in fata presiunilor parintesti; criticati si cicaliti mereu de parintele-judecator, ei se vor obisnui sa critice si sa condamne la randul lor, iar atitudinea pe care o resimt ca ostila ii va determina sa fie agresivi. Iar altor copii, din pacate, li se va anihila orice urma de independenta si personalitate. Vor deveni niste marionete manevrate de papusarul-parinte. Umili si conformisti, ei nu vor avea niciodata initiativa din teama continua de a nu gresi.
Mai grav este atunci cand pedepsele se administreaza continuu, iar parintele crede ca aceasta este unica posibilitate de a-si educa si invata copilul. Regimul de disciplina si de pedepse excesive, de restrictii si de limitari de libertate impuse copilului nu este deloc o metoda potrivita. A-ti pedepsi copilul pentru orice greseala, cat de mica, a-i impune reguli atat de stricte incat sa para ca traieste intr-o cazarma denota atat o lacuna in sistemul educativ ales de parinte, cat si o micime de caracter a acestuia. Iar un parinte care procedeaza in acest stil de educatie trebuie avertizat nu numai ca a facut o alegere proasta, dar si ca repercursiunile posibile sunt foarte grave si de durata.
Ce poate pati copilul care este mereu pedepsit? Ce simte el si cum reactioneaza confruntat fiind cu un parinte excesiv de sever, care instituie in famile rigorile pedepselor, indiferent de situatie?
In primul rand, acest copil traieste continuu intr-o atmosfera de teama. Nu mai stie cum sa raspunda stimulilor externi, pentru ca are sentimentul ca orice ar face, va gresi; orice comportament al sau il va nemultumi pe parintele sau si il va indrepta inevitabil spre o pedeapsa. I se va anihila orice urma de vointa si determinare, va deveni anxios si asocial. Se va retrage in sine si va dezvolta tot felul de psihoze sau fobii. Chiar si “eliberarea“ de sub jugul parintesc, atunci cand se va intampla, nu-l va face sa redevina normal. Un copil care a crescut cu frica de a nu gresi si de a fi pedepsit nu are cum sa redevina un adult responsabil, multumit de propria imagine si valoare, cu un comportament echilibrat.
Un copil pedepsit excesiv, care nu a cunoscut intelegerea, toleranta si iertarea, poate arata la randul sau severitate exagerata si intoleranta. Daca el a crescut intre anumite rigori si pedepse, nu se va putea arata niciodata maleabil, deschis tuturor sugestiilor si provocarilor. Va crede, desigur, ca acest sistem educativ este cel corect si il va aplica la randul sau.
Un copil pedepsit mereu va deveni timid; se va teme continuu de ce va spune sau face parintele sau, se va teme de ridicol, se va invata sa se autocompatimeasca. Eventual, va cauta afectiune, intelegere si iertare in alta parte, va arata invidie fata de copiii care nu sunt la fel tratati de catre parintii lor. Distanta dintre acesti copii si parintii lor se va mari cu fiecare noua pedeapsa aplicata.
Exista in popor mai multe zicatori care incurajeaza pedepsele corporale, din sistemul de educatie trecut, invechit, ca: “Bataia e rupta din rai“ sau “Unde da mama sau tata, creste“. Sunt parinti care chiar le pun in practica, spunand, de asemenea, ca “si pe mine m-a batut tata si mi-a folosit, uite unde am ajuns“. Orice ar spune folclorul, bataia, ca forma de educatie sau de pedeapsa, nu este indicata. Nu mentionam decat faptul ca o atitudine de agresivitate indeparteaza copilul de parinte, il umileste si il face sa devina incapatanat, agresiv si autoritar, intolerant si brutal.
A-ti pedepsi copilul cu masura, cu dragoste de parinte si intelegere totodata este o calitate pe care ar trebui s-o aiba toata lumea. Daca nu o ai, trebui sa muncesti sa ti-o cultivi, sa te educi pentru a sti cum sa reactionezi atunci cand copilul tau greseste. Cu rabdare, cu calm si diplomatie, putem corecta greselile copiilor nostri; sa vedem in ei atat copiii care am fost noi candva, cat si adultii in care am dori ca ei sa se transforme. Si sa tinem minte ca din orice greseala putem invata, oricare dintre noi, indiferent de varsta ori situatie.
