Adolescentul distant emoţional – de ce copiii se îndepărtează de părinţii lor la o anumită vârstă?

0
969
Adolescent distant
Adolescent distant

Copiii mici au nevoie de părinţii lor şi iubesc să-şi petreacă timpul alături de aceştia. Însă apare un moment când observi cum se îndepărtează de tine, preferând să fie singur ori cu prietenii. Nu prea mai vorbeşte cu tine (în afară de mormăieli şi replici seci), nu mai vrea să stea la masă sau să petreacă timpul în familie, pare adesea nu doar distant şi inabordabil, ci şi bosumflat.

Ce se întâmplă în adolescenţă? De ce copilul care ieri te îmbrăţişa şi se ţinea după tine acum pare că vrea să te ignore? Ai greşit cu ceva? Poate are el unele probleme de natură emoţională? O fi depresiv? Sau…nu te mai iubeşte aşa, deodată??

Ei bine, nu este vorba despre acestea în majoritatea cazurilor, ci despre o etapă normală a dezvoltării sale psiho-emoţionale (neplăcută, înfricoşătoare, dar normală). Părinţii vor fi întotdeauna importanţi în viaţa copilului şi totuşi apare mereu momentul în care influenţa lor scade şi în care copilul ce se maturizează are mai puţină nevoie de ei.

Deşi pentru părinţi este greu să-şi vadă copiii distanţi, este un semn de maturizare. Când un copil rămâne „legat” de părinţi, dependent de aceştia şi în adolescenţă, aceasta arată că nu a dobândit independenţă şi încredere în sine. Deşi poate că ţi-ai dori să vrea să stea cu tine şi să aibă din nou nevoie de tine, de fapt nu vrei un copil care nu creşte, care rămâne „lipit de fusta mamei”.

În adolescenţă, copiii îşi explorează autonomia şi îşi cristalizează individualitatea, ieşind din mediul confortabil al familiei şi iniţiind alte tipuri de relaţii care îi ajută să afle cine sunt ca persoane unice, diferite şi separate de părinţi. De aceea uneori îşi îndepărtează chiar brutal părinţii – au nevoie să se distanţeze, să se separe şi să se exploreze pe sine ca individ unic.

În acelaşi timp, relaţiile cu cei de vârste apropiate dobândesc o importanţă covârşitoare, căci prin socializarea cu alţi adolescenţi se definesc pe sine. De asemenea, având în vedere similarităţile cu alţi copii, vor simţi că sunt înţeleşi şi acceptaţi (în acelaşi timp având impresia că „bătrânii părinţi” nu-i pot înţelege).

Totul este un proces prin care, îndepărtându-se de familie, copilul se transformă în adult. Acest lucru este sănătos pentru el şi dovedeşte că părinţii l-au crescut aşa încât să fie capabil să iasă în lume, să exploreze, să fie din ce în ce mai independent.

Pe de altă parte, având în vedere că adolescenţa e o perioadă dificilă, cu schimbări diverse şi probleme la fel de diverse, copilul poate deveni nu doar distant emoţional, ci şi sfidător, ignorând regulile impuse de părinţi şi fiind rebel. Aici, rămâne de datoria părinţilor să-i amintească că, deşi se maturizează şi devine mai independent, nu este încă un adult. Mulţi tineri cer să fie trataţi precum un adult, însă continuă să se comporte adesea ca nişte copii.

De aceea părinţii trebuie să rămână stricţi în ceea ce priveşte regulile casei (însă fără să uite că şi aceste reguli trebuie modificate odată cu vârsta – nu-i poţi impune unui adolescent să se culce la ora 21.00, dar nici nu-l poţi lăsa să stea afară toată noaptea!).

Adolescenţii au nevoie de timp singuri şi alături de prietenii lor, este normal. În acelaşi timp, este normal să respingă activităţi în familie ce-i plăceau pe când era mai mic. Pentru a menţine legătura, adulţii trebuie să se arate deschişi în ceea ce priveşte comunicarea şi să încerce să găsească noi activităţi în familie mai adecvate vârstei (ţinând cont şi de interesele sale).

Deşi ne doare când îl vedem îndepărtându-se de noi, trebuie să ne reamintim că aceasta arată că ne-am îndeplinit sarcina: am crescut un copil care devine independent. Atenţie totuşi la izolarea completă (când nu îşi petrece deloc timpul nici cu familia, nici cu prieteni sau colegi) – aceasta poate fi un indiciu al depresiei, boală mult mai frecventă decât am dori să credem.

728×150 sub articol
DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ